Depinde de care parte a Revoluţiei ai fost

Închipuiţi-vă o basculantă de şaişpe tone care încearcă să descarce nisip într-o roabă. Nu numai că nisipul dă pe lângă roabă, dar o şi îngroapă în nisip. Cam aşa m-am simţit şi eu în perioada asta. Aşa m-am simţit, deci, îngropat în prostiile ce mi-au fost basculate în mintea mea îngustă, prin intermediul informaţiilor ce mi-au fost furnizate. Bag mâna la întâmplare şi scot câteva. Cam cât un pumn de prostie.

Cum nu mai fumez de nişte ani, adulmec fără nesaţ, dar obligatoriu, nişte fum de ţigară emanat din plămânii altora, într-un birt. Cam cât ar fi de un perete de care să poţi împropti o bicicletă. Şi citesc un ziar. Încă de pe vremea când eram calfă pe lângă meşterii care mă învăţau care este diferenţa dintre cuvântul scris şi cuvântul citit, am aflat că ştirile se mai şi inventează. Mai ales atunci când nu ai nici o ştire. Numai că se naşte imediat şi riscul să spui o tâmpenie, ori o minciună. Totuşi, nu mi-am putut imagina că un ziarist, al secolului care a început să fie atât de religios încât riscă să nu mai fie, poate comite o prostie cu valoare documentară atât de mare. Articolul, care era preluat de la o agenţie de ştiri, avea un titlu cât o bombă. Mică, dar bombă! Zice: „Cinci miliarde de oameni, sub ameninţarea râurilor poluate şi prost administrate”. Cum ar veni, aproape întreaga omenire. Cei doi neuroni ai mei s-au prins de sinapse şi au început să-mi zburde prin cap în pasul ştrengarului. Şi citesc. Şi, ce aflu? Că sunt oameni care nu sunt supuşi acestor riscuri. Ia, ghiciţi, unde locuiesc ei? În Deşertul Sahara, în Deşertul Gobi, în deşertul australian... Se vede treaba că documentarea nu a fost făcută conştiincios, pentru că eu am aflat că nu prea sunt râuri, deci nici nu prea pot fi poluate şi prost administrate, nici prin Polinezia sau Indonezia.

Cu această dilemă năclăioasă în picioare, m-am aşezat în faţa televizorului. Ca acum douăzecişiceva de ani, când, prin ianuarie 1990, după ce euforia libertăţii s-a sinucis, mă întrebam ca prostul rămas în ţara în care ar trebui să mă simt patriot: oare noi am dat Revoluţia, sau ni s-a dat Revoluţia? Răspunsul mi-a venit promt ca un bumerang: depinde de care parte a Revoluţiei ai fost! Abia acum, după 20 de ani, mi-am dat seama că eu, cel puţin, am fost de partea dinspre care am luat Revoluţie. Pentru că am văzut la televizor cum un ministru de finanţe şi un şef al unei agenţii guvernamentale, destinată administrării finanţelor publice, se urcă pe scaun ca să discute cu angajaţii. Ce-i drept, scaunul era tapiţat. Măcar politicienii născuţi prematur de Revoluţie se urcau şi ei pe un tanc, pe o maşină, la un balcon... Am mai şi făcut tâmpenia să scriu un articol acum vreo 10 ani în care îmi afişam încrederea în generaţia mea, ce urma să preia puterea politică şi economică.

Chiar aşa, lăsând gluma printre rânduri! Stau şi mă întreb: ce a dus la stricarea generaţiei ăsteia care acum are 40-50 de ani? Acum 20 de ani, pentru această generaţie, „libertatea” nu era doar un cuvânt scandat. Conţinea şi suferinţă, şi dorinţă, dar şi crez. Acum „libertatea” este doar un nume de ziar în care generaţia poate citi despre capetele morţilor lângă ţâţe goale. Să fie de vină maturizarea, într-o perioadă în care criteriul valorilor şi conservarea principiilor (morale, nu ale fizicii) au îmbătrânit de plictiseală? Cred că totul poate fi rezumat într-un gest văzut la ştiri. La o masă de prezidiu de partid, un politician îi întinde mâna unui alt politician, iar cei doi şi-o strâng bărbăteşte chiar peste nasul unei femei politician, care stătea între cei doi. Şi dacă cei şapte ani de acasă i-ar fi petrecut numai în birturi şi tot ar fi trebuit să ştie cei doi că nu se dă mâna peste masă, prin faţa unei femei care stă la aceeaşi masă. Mai pe scurt, politica românească se bazează acum pe lipsa de respect. Iar educaţia respectului se cam acumulează acasă. Lipsa de respect este cel mai bun ingredient pentru duşmănie. Deşi mă repet, dar trebuie să mai scriu o dată: inamicii se respectă! Duşmanii, nu!

Poate din această cauză politicienii români nici nu înţeleg ce înseamnă termenii „om politic” şi „bărbat de stat”. E la fel de logic ca şi cum ai spune că ai descoperit nisip în deşert sau râuri care curg la vale.