Ce-mi doreşti tu, mie, dulce Românie?

Aş fi vrut să fac un top 10 al prostiilor pe care le-am cules în anii ăştia. Numai că o lene care, cu certitudine, mi-a rămas prin sânge de la vreun popor migrator m-a împiedicat să răsfoiesc arhiva digitală. Aşa că mi-am fixat privirea într-un colţ al ecranului de la calculator şi am aşteptat să îmi pice vreo idee. Iar ideea mălăiaţă nu a întârziat să pice în mintea mea căscată.

Nu, nu e cu criza economică, căci din asta mi s-a spus că am ieşit. Explicaţiile pe care le-am auzit despre ieşirea din criză mie mi-au indus o comparaţie solidă. La noi, la români, ieşirea din criză e ca ieşirea dintr-un canal: bruscă, spontană, surpinzătoare, salvatoare şi rapidă, chiar dacă e făcută pe brânci. Iar dacă cineva îndrăzneşte să ne spună că degeaba am ieşit din canal căci tot puţim a căcat, îi dăm cu capacul de la canal peste degetele de la picioare, după care ţopăim, în timp ce îl băşcălim bine. Tocmai am citit o ştire ce relata faptul că Aradul este printre judeţele care au ieşit primele din criză. Fiţi atenţi cum: în 2009 PIB-ul (??!!) judeţului era la minus 5,3, dar în anul 2010 a crescut cu 1,4! Nu ni s-a spus faţă de ce a crescut cu 1,4. Căci dacă a crescut faţă de acel minus 5,3, tot la minus suntem, bat-o Dumnezeu, s-o bată, de aritmetică! (-5,3 + 1,4 = -3,9, nu?)

Dar, nu, nu despre criza economică e vorba, ci despre noi. Simplu, despre noi, românii. M-am tot întrebat ce e cu noi. De ce ne certăm atât de des? De ce ne urâm între noi? De ce nu ne respectăm între noi şi de ce nu ne respectăm valorile? De ce ne place mai mult băşcălia decât ironia sau umorul? De ce ne place fofârleala în locul unei atitudini demne? De ce admirăm lenea, în loc să respectăm munca? De ce dialogul este înlocuit cu monologuri duşmănoase? De ce ne bucurăm dacă ne iese o înşelătorie? De ce ne place o istorie falsificată?

Nu ştiu de unde dracu’ mi-au venit nişte răspunsuri, care m-au crucit. Vi le transmit, căci doar suntem în soborul cu proşti. Noi şi în imn ne îndemnăm la deşteptarea din somnul cel de moarte. Dar, de ce ne-am culcat, ori de ce ne-am lăsat duşi la culcare? Apoi, despre cine ne învaţă legendele, cântecele, baladele şi miturile noastre? Despre hoţi bărbaţi, despre ciobani ucigaşi, despre rivali ucigaşi... În majoritatea cântecelor actuale sau mai vechi apare măcar un vers despre vreun duşman, ori despre pumnale şi pistoale, ori despre haiduci la drumul mare... Până la Eminescu nu prea am cântat dragostea, mai ales ca ideal (chiar dacă şi Cătălin îl învinge pe Luceafăr pentru că era un viclean copil de casă). De-aia, la noi, iubirea începe ca o haiducie, iar patriotismul se termină la înghiontelile şi pufnitul în râs la bâlbâitul intonării Imnului Naţional. De-aia şeful statului îşi îndeamnă cetăţenii să emigreze, în loc să se pună în slujba lor. Haiducii nu acceptau pe oricine în ceată. Hoţii, nici atât. Cu atât mai mult dacă erau hoţi bărbaţi, ca Andrii Popa. Da, dar ce ne place când cântăm despre ei!

I-auziţi! Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele/ Caii şi flintele haiducilor? I-auziţi încă una: Şapte ani cu voinicie Şi-a batut joc de domnie Şi tot pradă ne-ncetat Andrii Popa, hoţ bărbat, Andrii Popa, hoţ bărbat. E haiduc şi e vestit…

Şi, ce ne-mbătăm pe cântarea asta! Mie de-aia îmi place în România! Şi nu emigrez, nici de-al dracului!