La un vin cu Justiţia

O maree de nimicuri îmi spăla cu valuri mici ideile care arătau ca o plajă netedă. Paharul cu vin era personajul cu care mai schimbam privirile. De fapt, doar eu mă uitam la el. Fix. El doar îşi fâstâcea vinul când îl atingeam.

Se aşează la masă un avocat.

-Cum mai stai cu procesele?, mă îtreabă aşa, pentru un dialog de masă.

-Prost.

-De ce?

-Fiindcă orice avocat pe care l-am contactat se teme de cel cu care mă judec, încerc eu să închei discuţia.

-Dar, de ce?, continuă o serie de întrebări care ştiam că nu duce nicăieri.

-Pentru că toţi pre care i-am avut până acum au fost cumpăraţi de adversarul meu.

-Cine?

Îi dau un nume.

-Ah, dar ăsta e tare! Te-a abandonat?

-Nu! A fost cumpărat de cel cu care eram în proces.

-Dar, ce justiţie e asta?, mă întreabă.

N-am apucat să răspund. Apare un tânăr avocat stagiar. Şi începe un dialog incredibil pentru mine.

-Cum a fost?

-Băi, ce idioţi sunt ăia de la intrare!

-De unde?

-De la Parchet.

-De ce?

-M-au legitimat, m-au controlat...

-Cine?

-Dracu’ ştie, poliţişti...

-Nu erau jandarmi?

-Care-i diferenţa?

Eu am încercat să rezum dialogul. Esenţa asta a fost. Avocatul nu ştia care este diferenţa dintre poliţişti şi jandarmi. La uniforme! Dar dacă era vorba despre atribuţii?

Eu mi-am mişcat paharul de vin, iar capul mi s-a clătinat în ritmul lichidului din pahar. Mi-a picat o întrebare în pahar, pe care n-am mai putut s-o scot, ca pe o muscă beată:

O fi singurul?