Când politica şi prostia se joacă cu poporul în praf

M-am tot uitat şi m-am ţuţurat la disputele politice din ultima perioadă. Am tot evitat să abordez subiectul, sperând că timpul va rezolva totul. Din păcate, timpul a acţionat calm şi sigur ca asupra oricărui organism care a fost viu şi care a fost sacrificat pentru hrănire. Mai pe scurt, politica românească s-a împuţit. Pentru că a intrat în putrefacţie. Mai elevat, procesul se numeşte fezandare, însă pentru asta una dintre cele două trebuiau să fie vânate cu eficienţă, adică ucise: ori prostia, ori politica.

Cum nu a tras nimeni în ele, a murit democraţia. Prin urmare, vă propunem un joc în care să folosim cele două cuvinte, care nu prea mai sunt noţiuni în societatea românească. Nu mi-a venit să cred câte variante interesante mi-au ieşit din combinarea celor două cuvinte. Începem?

Politica prostiei.

Prostirea politicii.

Politică proastă.

Prostia politică.

Prostia politizată.

Politizarea prostiei.

Prostia în politică.

Politica în prostie.

Nu umblăm la sinonime, că înebunim. Numai gândiţi-vă dacă am înlocui prostrirea cu îndobitocirea!

Încercăm să definim enunţurile de mai sus?

Politica prostiei este procesul prin care prostia e luată ca o valoare, după care e transformată în principiu de bază al unor tactici şi strategii de evoluţie socială.

Prostirea politicii este procesul prin care politica se lasă cucerită de privirea umedă a prostiei.

Politica proastă e uşor de definit. E politica fără rezultate, ori cu rezultate proaste.

Prostia politică e de admirat. Este una dintre asocierile de termeni care poate fi diversă. De pildă, prostia politică poate fi amuzantă, ilară, tragică, comică, dramatică...

Prostia politizată merită o atenţie aparte. Această asociere între termeni utilizează toate tacticile şi strategiile de manipulare în masă. Un exemplu de prostie politizată a fost manipularea evenimentelor de la Târgu Mureş de la începutul anilor 90’. Un alt exemplu de prostie politizată a fost prelungirea şi scurtarea termenului în care se comunica decizia Curţii Constituţionale în privinţa referendumului pentru demiterea preşedintelui.

Politizarea prostiei este un simplu proces de manipulare a electoratului. Pentru asta, însă, ca şi pentru cea dinainte, e necesară măcar o minte diabolică. Procesul e simplu, dar e, cum am spus, diabolic. Se utilizează cât mai multă informaţie falsă, se atacă viaţa socială a individului, se valorifică lipsa de informare a societăţii, se alimentează neîncrederea în valori (oricare ar fi ele), după care toate astea sunt transformate în principii politice.

Prostia în politică e distractivă. E ca un teatru de revistă, care la noi s-a desfiinţat ca instituţie, ca să fie mutat în viaţa politică.

Politica în prostie e dăunătoare pentru societate. Şi periculoasă. De fapt, aici am vrut să ajung.

Dragii mei membri ai soborului cu proşti, voi aţi sesizat politica dusă în prostie în ultimul timp?Fie că e vorba despre referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. În vreme ce Constituţia României nu era citită de nimeni, Legea Fundamentală a fost folosită ca afiş, ca Avocat al Poporului, ca aliat politic, ca argument incrimnator, ca stindard, ca slogan... Şi pentru că nimeni nu o citea, de fapt, Constituţia a devenit un mijloc de manipulare în masă. Fiecare politician citea Constituţia ca un adolescent care caută pasaje erotice în fiecare lectură. Unde simţeau că li se scoală nivelul politic, acolo puneau degetul pe punctul G al textului constituţional.

Puterea politică actuală s-a bâlbâit, fosta putere politică a găsit aliaţi europeni şi americani. Puterea politică actuală a invocat valorile democraţiei pentru viitorul României. Fosta putere politică s-a folosit de experienţa valorilor democraţiei europene şi americane. Care, prin uzură au dobândit consistenţă. De pildă, democraţiile europene şi americane, au eliminat credulitatea şi au interpretat încrederea în valori.

Puse cap la cap, cele două prostii funcţionează ca un magnet. Care atrage politicienii şi respinge electoratul!

Pe de altă parte, pentru mine, ca locuitor al singurului sistem politic netotalitar, adică democraţia, m-am simţit jignit de intervenţia politică americană şi europeană în viaţa societăţii româneşti. Nivelul acelor intervenţii politice ale Occidentului a fost atât de josnic încât ar fi meritat un singur răspuns, deloc diplomatic: Ba, pe-a mă-tii!

Toată această evoluţie a pretinsului discurs politic a condus la inevitabil. Societatea românească şi-a pierdut încrederea în cea mai importantă valoare a democraţiei: votul!

Când ar fi trebuit să intru în politică, n-am intrat pentru că nu am avut minte. Acum cred că am minte, dar nu cred că am bocanci suficient de înalţi, ca să nu îmi ajungă rap până la gât.

Două amintiri au dat năvală în memoria mea: când mă uitam la televizor la Silviu Brucan şi pe care l-am înjurat pentru că ne-a făcut un popor stupid, iar cel de al doilea moment este acela în care parlamentarul de Arad, Ion Raţiu, mi-a strâns mâna când mi s-a prezentat, privindu-mă în ochi în acelaşi timp. Diagnosticarea poporului român făcută de un străin-românizat (Silviu Brucan era venit, ba chiar trimis, din Uniunea Sovietică-pentru cei mai tineri) şi de un comunist-capitalizat (acelaşi Brucan, care a participat la instaurarea comunismului în România, a inventat şi implementarea capitalismului postrevoluţionar), precum şi privirea unui român rănit în patriotismul său tocmai de naţionalismul prost înţeles al propriului popor (l-am numit aici pe Ion Raţiu), constituie, de fapt, descrierea sintetică a dezastrului politic, social şi cultural prin care trece România. Astăzi.

#soborulcuproști