Reportaj cu mine de gât Din România, totuşi, cu dragoste (III)

După ce mi-am luat de la Târgu Jiu o tăcere cât un sărut, un sărut cât o coloană fărădesfârşit şi un fărădesfârşit cât o poartă care nu se închide niciodată, am plecat spre valea care pentru mine este cea mai frumoasă din România: Valea Jiului. Şoseaua îngustă, dar nu proastă. „Check engine”, îmi zice iarăşi bordul maşinii. Oare ce-o mai fi? Ulei ai, benzină ai, apă ai; ce să mai verific? Iar motorul torcea frumos. Mă hotărăsc să nu mă mai uit la atenţionările de bord, mizând pe faptul că motorul ştia că suntem într-o mică vacanţă şi că o să mă înţeleagă pentru faptul că de fapt am uitat să fac schimbul de ulei, iar calculatorul de bord îşi făcea datoria să îmi amintească. Anii din memoria proprie se numărau între ei să constate câţi sunt de când nu mai fusesem pe Valea Jiului. Fiind foarte mulţi ani, s-au încurcat în numărătoare.

Mănăstirea Lainici. Şi atât Prima oprire o aşteptam cu emoţie. Eu nu mai fusesem de mult, iar copiii şi soţia nu fuseseră niciodată la Mănăstirea Lainici. S-a mai construit încă o biserică în curtea monahală, astfel că acum sunt trei lăcaşe de cult. Crucile reflectau o lumină aurie venită dinspre Soare, parcă special pentru locul acela. Despre o mănăstire nu prea poţi povesti, pentru că îţi aminteşti foarte bine doar liniştea sufletească pe care o găseşti acolo. În mănăstire se intră, nu se povesteşte despre intrare. Pe de altă parte, eu nu ştiu să povestesc despre Dumnezeu. Ba da, îmi mai amintesc ceva! La intrare, femeile primeau un şal cu care să îşi acopere capul sau părţile din corp care se puteau confunda foarte uşor cu nurii. Pentru majoritatea dintre ele, însă, şalul ajungea uşor un obiect vestimentar „la modă” şi purtat „şic”.

Un telefon mobil la Sarmisegetusa

Am pornit spre Haţeg şi spre Sarmisegetusa. Nu Regia, cea de lângă Orăştie. Localitatea Sarmisegetusa, de lângă Ulpia Traiana. Trebuia să ne cazăm la o pensiune ceva mai încolo, însă proprietarul a uitat de rezervarea noastră. Aşa că am fost nevoiţi să uzităm de spiritul de orientare şi de şansă. În buricul Haţegului era să lovesc o maşină, într-o intersecţie în care funcţiona regula priorităţii de drept, nu de dreapta. Intram în Sarmisegetusa, chiar pe lângă ruinele Ulpiei Traiana. O după-amiază superbă de sfârşit de vară. Tocmai treceam pe lângă 2000 de ani de istorie, iar gândul meu era la găsirea unei cazări. Îmi iese în faţă un indicator cu numele unei pensiuni: Sarmisegetusa. Ca orice român consecvent cu neclarităţile, am zis că mai caut altă pensiune. După ce am găsit-o am căutat indicatorul cu prima pensiune, cea care purta şi numele sitului istoric şi arheologic. Surpriza plăcută a fost pe măsura suspiciunilor mele răutăcioase. Bunul gust te primea respectuos de la intrare. Proprietara ne-a convins repede. De fapt, pe fiică-mea şi pe fiu-meu, iar banii erau la nevastă-mea. Deci, m-am lăsat uşor convins. Nici nu am despachetat, pentru că timpul era atât de scurt încât se uita la noi cam chiorâş. Direct la ruinele Ulpiei Traiana. Încercam să le explicăm cât mai multe despre viaţa romanilor. Mai din acumulările din lecturile de odinioară, mai trăgeam cu ochiul la tăbliţele informative. Cam când dezbăteam ce rol avusese Ulpia Traiana, am auzit un scârţâit de roată. Pe lângă noi trecea un om, trăgând după el un cărucior, în care era o butelie. Omul mergea acasă cu butelia, traversând centrul civic al oraşului roman, de acum două milenii. Nu ştiu dacă roţile romanilor scârţâiau, dar în secolul nostru, al informaţiilor procesate roata scârţâia. Pe copii i-a umflat râsul, iar fiică-mea mi-a zis: tati, asta trebuie băgată la ziar! Abia după ce am făcut fotografia am observat că ruinele romanilor erau împrejmuite de case dărăpănate, sărăcăcioase şi cu garduri făcute din pietrele Ulpiei Traiana. Cum ar veni, ruinele istorice erau înconjurate de ruinele moderne. Diferenţa dintre ele era de 2000 de ani şi de ordinea arhitecturală a construcţiei. Ne mai plimbam peste urmele paşilor de peste milenii, când trecem pe lângă un grup de adolescenţi. Cam de vârsta lui fiu-meu. Norocul meu că mi-am zis în gând părerea bună despre faptul că vizitau un sit istoric.”Şefu’, îmi zice unul dintre ei, bălăgănindu-şi picioarele pe rămăşiţele zidului care împrejmuia odată tribunalul roman, nu vreţi un telefon?”. Şi îmi întinde un telefon celular. Întreaga mea intenţie de a transmite dragostea faţă de istorie s-a sinucis pe loc, scăldată în râsetul sănătos al copiilor. Pe drumul de întoarcere spre pensiune, îmi culegeam prune şi le înfulecam ca să nu îmi iasă din gură înjurăturile la adresa evoluţiei de la antichitate la post-modernism. De cum am deschis meniul am căutat virşli. Când am întrebat ospătarul dacă sunt de capră, mi-a aruncat o privire care concura intensitatea luminii unui reflector. Până eu descopeream meniul, copii au aflat de piscina acoperită. Ce mai trebuia? Un vin bun, evident! Era şi ăla. Un cupaj reuşit, de Recaş. Din toate calităţile necesare unui vin bun îi lipsea doar una: nu era pe gratis. Mai târziu mă plimbam prin grădina pensiunii. În spatele grădinii, o stână de oi, o păstrăvărie... Cum aţi făcut?, întreb eu proprietara. Din proiecte europene!, îmi zice. Şi, cum vă merge?, aştept eu o văicăreală. Excelent!, mulţumim la Dumnezeu!, îmi sufocă proprietara aştepatata bucurie a unui român de necazul ăluilalt. După ce i-am păcălit pe copii să mă lase să dorm în camera în care televizorul funcţiona mai bine, am adormit fără să văd cum m-am întins în pat.

O rezervaţie de credinţă

Dimineaţa ne aştepta o altă destinaţie clasică a copilăriei mele şi necunoscută copilăriei fiilor mei: Rezervaţia de zimbri de la Haţeg. Tata lui Foxi a refăcut Rezervaţia, îmi informez eu plozii, ca să le stârnesc un interes în plus. Pentru dumneavoastră, tata lui Foxi, a fost şeful Ariilor Protejate din România, se numeşte Trifoi şi datorită lui zimbrii s-au întors la Haţeg şi nu numai. În plimbarea către Rezervaţie mă mai întindeam după o piersică de pădure. Ce parfum! De plimbare, de pădure şi de amintiri din copilărie. Cu copiii mei pe lângă mine. M-am gândit să le mai ofer o surpriză. O biserică din secolul al doilea, după Cristos, în care s-au oficiat slujbe religioase fără întrerupere. Biserica de piatră de la Densuş. Am intrat copleşiţi, nu de măreţia ei, ci de intimitatea ei cu Dumnezeu. Cred că bolţile sunt sprijinite şi pe rugăciunile sutelor de generaţii care şi-au ridicat mâinile împreunate spre altar. Am văzut o rezervaţie de credinţă! Cam asta a fost, dragii mei! Trei zile prin România. „Check engine!”, îmi zice iar bordul maşinii. Mi-am verificat motorul interior. Am pornit la drum alimentat cu prejudecăţi şi m-am întors acasă încărcat cu dragoste faţă de România.

#reportaj