Reportaj cu mine de gât Din România, totuşi, cu dragoste (II)

Fusei, precum vă zisei în episodul trecut, la Slatina. Slatina de Olt. De ce am precizat? Păi, să vă spun de ce. Nu ştiam câţi kilometri sunt de la Arad la Slatina, aşa că am deschis internetul. După cum mi s-a părut mie firesc, am căutat site-uri româneşti. Şi, bineînţeles că cele mai bune informaţii le-am cules de pe... „michelin”. Eu, ca orice român patriot, am scris Arad şi Slatina. Site-ul european m-a întrebat imediat care Slatina: de Criş, de Mureş, de... Cum v-am mai spus, am plecat cu emoţii în micul periplu prin spaţiul mioritic. Emoţiile îşi făcuseră şi ele nişte ierarhii pentru a se îmbulzi în părerile mele. Erau emoţiile primului drum mai lung, după dobândirea târzie a carnetului de şofer. Apoi erau emoţiile revederii unor locuri superbe. Apoi erau emoţiile... Însă, mi-am luat copiii şi nevasta şi am plecat.

Ce ziceţi, mă întreabă gazda noastră, George Smarandache, directorul Centrului Cultural din Slatina, nu vreţi să vizitaţi mâine un muzeu inedit? Deja îi spusesem toată povestea mea de armată, aflând astfel că el a fost ofiţer de armată, iar acum este pensionar. De scris s-a apucat de mult. Premiile dobândite îi certifică valoarea scrierilor. La Drăgăneşti-Olt, continuă el înainte să dau un răspuns afirmativ din complezenţă. Oboseala călătoriei s-a aliat rapid cu vinul din carafă, aşa că nu ne-am culcat foarte târziu.

Dimineaţă m-am întrebat ce dracu’ caut eu la Drăgăneşti-Olt? Gândul la tratamentul meu împotriva mahmurelii îmi lăsa gura apă şi capul greu. Vedeam în faţa ochilor numai ouă crude şi suc de roşii. În sfârşit, un drum prost. Şi prăfuit, şi cu gropi. Cam asta le povestisem eu copiiilor despre Oltenia. Şi, nici măcar nu veniseră. De lene.

Am ajuns în faţa muzeului. O clădire boierească, oltenească. O placă: Muzeul Câmpiei Boianului. Bun, şi?, mă întreb eu în gând. Şi am intrat. Într-un sat. Într-un sat din perioada neolitică, reconstruit spectaculos. În timp ce mă plimbam printre casa vânătorului, casa pescarului, casa olarului, casa vraciului, doamna care ne conducea ne şi spunea povestea muzeului. Directorul, un arheolog pasionat, a descoperit o aşezare din perioada neolitică, în zonă, iar în baza descoperirilor s-a gândit să o reconstruiască. Satul l-au construit angajaţii muzeului, patru femei. În vecinătatea satului neolitic, un bordei reconstruit, o casă oltenească, o bisercuţa din lemn, o staţie de pompieri din secolul al 19-lea, iar în casa boierească un muzeu cu şase expoziţii despre istoria locului. Majoritatea exponatelor au fost donate de localnici. Ieri a venit un ţigan să ne aducă o găleată cu cioburi pe care a găsit-o când săpa în curte, ne spune femeia. În timp ce ne strângea mâinile, la ieşire, ne mărturiseşte: Dacă moare domnul director nu ştiu ce se va alege de muzeu, că ăştia vor să îl desfiinţeze! N-am întrebat cine erau ăştia, fiindcă vroiam să fur la plecare dragostea pentru semeni pe care o simţeam în jurul meu. Tot ce văzusem fusese făcut cu dragoste. Cu dragostea de a transmite sentimentul de a ne păstra memoria. Nu ştiu cine erau „ăştia”, dar eu am furat din dragostea aia de a dărui, de la Drăgăneşti-Olt.

Am plecat din Slatina călcându-mi în picioare toate amintirile mele perimate. Spre Târgu Jiu.

Copiii mei nu văzuseră niciodată Complexul monumetal al lui Brâncuşi de la Târgu Jiu. La şedinţele cu părinţii de la şcoli, s-a discutat despre schimbarea perdelelor din clasă, despre noile zugrăviri şi despre fondul clasei şi al şcolii. Excursiile sunt organizate pentru a se vizita Austria, Franţa, Italia sau Croaţia.

Era o zi de duminică, aşa că şoseaua era foarte liberă. Iar pentru că nu prea aveam la ce maşini să mă uit, de la volanul „indianului” (un Grand Cherokee) am avut timp să mă surprind cum mă minunez de frumuseţea caselor şi a grădinilor din satele şi comunele de pe drumul spre Târgu Jiu. O arhitectură ţărănească spectaculoasă din cauza simplităţii şi a bunului gust. Am plecat din Slatina puţin înainte de ora la care se iese din biserică. Nu mi s-a mai întâmplat să văd în România o duminică din maşină. În primele două, trei, comune şi sate treceam pe lângă oameni care se întorceau de la locul de rugăciune. Mai peste un timp, din maşină se vedeau oameni stând de vorbă la uliţă, probabil după ce se ridicaseră de la masă. Oare ce au vorbit?, îmi vine în minte întrebarea tipic iscoditoare. Înainte să ajung acasă, la monumentele lui Brâncuşi, alţii, de prin alte comune, care îmi intrau prin parbriz şi îmi ieşeau prin luneta maşinii, dereticeau prin faţa caselor.

Am intrat în Târgu Jiu. În centrul oraşului am ajuns uşor. Când am vizitat ultima dată Complexul monumental al lui Brâncuşi eram cam de vârsta copiiilor mei. Fiindcă amintirile se certau între ele, am căutat indicatoare către monumente. Niciunul. Am ales varianta simplă. Intuiţia, ori, mai simplu, nimereala. Cum ar fi fost să le fi spus copiilor că tata nu îşi mai aminteşte cum se ajunge la monumente? N-am avut încotro şi am rătăcit conştient printr-un Târg de Jiu extrem de curat şi cochet. Mă enerva, iarăşi, faptul că totul părea exact la locul lui. În Parcul Central am trecut chiar pe lângă Punctul de Informare. Înăuntru era o întâlnire amicală între dezinteres, kitsch, lipsă de informaţii, dezgustul femeii de la ghişeu şi dezamăgirea mea că nu găseam măcar un pliant informativ. M-am simţit ca la Arles, în Franţa (să nu credeţi că suntem singuri pe lume), când m-am dus să vizitez Casa memorială a lui Van Gogh. Totul era kitsch, tocmai la casa unuia dintre cei mai importanţi pictori ai Lumii!

Însă, am tăcut la Poarta Sărutului, am băut un gând bun despre sărut la Masa Tăcerii şi m-am închinat la FărădeSfârşitul Coloanei.

Fiică-mea a văzut un indicator: Muzeul de Artă. Mergem? mă întreabă. E la clasa de pictură, cum puteam să o refuz? Un tavan din lemn, în care se spânzurau jucăuş cariile bătrâne, umbrea o intrare cu gropi înspre ceea ce ar trebui să fie un fel de paraclis al monumentalismului lui Brâncuşi. Ne primeşte o femeie paznic. Chem pe cineva, ne zice. Vine o altă femeie. Plictisită. Avea un parfum dubios în priviri Intră numai copiii, zic eu. Noi am mai fost. Când?, întreabă ea. Când eram ca ei, răspund eu. Aha, păi de atunci am schimbat mult!, zice femeia. Am văzut cel mai urât muzeu de artă. Lucrările erau prost puse în valoare, pereţii nezugrăviţi, iar colecţia prost inspirată. Eh?, ne întreabă posibilul curator, s-a schimbat ceva de când aţi fost ultima oară? Nu ştiam ce să aleg ca răspuns: o înjurătură, o tăcere, sau vreun gest urât? Eram în apropiere de masa tăcerii, aşa că am ales varianta lui Brâncuşi.

Se cere un românesc deci: am plecat din Târgu Jiu cu dragul revederii unui oraş frumos şi cu bucuria de a mă întâlni cu gândurile lui Brâncuşi. Ce contează diferenţa seculară dintre noi?

(Va urma)

#reportaj