Somnul Europei naște copii monstruoși

Atâta şi-a frecat dracul coada de undele satelitului până mi-a determinat telecomanda să mute pe posturile de televiziune care transmiteau emisiuni electorale, pentru alegerile europarlamentare. M-am trezit brusc la realitate când senzorii la prostie îmi urlau în cap. Era prea târziu. Deja urmăream dezbaterile. Culmea, chiar atent.

Nu voi preciza numele participanţilor pentru că ar însemna un efort de memorie, un serviciu gratuit, o publicitate nemeritată şi o recunoaştere a personalităţii participanţilor la dezbateri. M-am uitat şi la posturi naţionale de televiziune şi la posturi locale sau regionale. Nici un candidat, dar niciunul, nu aborda teme de politică europeană. Ceea ce mi s-a părut şi mai îngrozitor a fost faptul că nici ziariştii nu le adresau întrebări legate de politicile europene.

La nivel naţional temele de discuţie erau legate de Băsescu, Antonescu, Ponta, Voiculescu etc. Niciunul nu candida pentru vreun post de europarlamentar şi nici nu reprezenta vreun curent politic european. La nivel local, în dezbaterea europarlamentară (!!!!), subiectul discuţiei era parcarea de la ştrandul Neptun. Nu ştiu de unde am găsit un baros lângă mine, l-am apucat animalic şi am spart oglinda în care mă uitam să văd cât sunt de prost fiindcă şi urmăresc discuţia.

Mut pe un post francez. Doar muzicalitatea limbii m-a teleportat pe o terasă, într-un orăşel din Franţa, cu un pahar de vin în faţă şi cu un acordeon lângă mine, care îşi lăfăia burduful pe nurii unei chansonette. Discursul politic al francezilor a venit ca un buldozer peste europenismul meu. Nu-mi venea să cred! Discutau despre Hollande şi Sarcozyi! Nimic despre politici europene.

Au trecut alegerile. „Da’ de ce l-ai ales pe Mircea Diaconu?” „Ce-i aia un partid construit pe criterii etnice?” „De ce n-ai votat cu…?”

Deci n-am discutat nimic despre Europa, n-am discutat nimic despre politici care m-ar fi interesat, nu m-a întrebat nici un candidat ce mi-aş dori ca european de la cel ales de mine, dar mă întreabă alţi electori de ce am ales ori de ce am ales cum aş fi simţit eu.

Ştiţi ce? Nu m-am dus la vot!

Stăteam de vorbă cu Notaros şi am găsit o comparaţie interesantă. Europa e o stradă comună. Fiecare avem o casă pe una dintre părţi. Fiecare ne-am făcut în curte câte o vilă, o grădină irigată, cu o piscină în care înotăm în timp ce ne uităm la televizor împreună cu delfinii care ne amuză. Strada din faţa casei, Europa, cum ar veni, e desfundată, inundată, plină de noroi, fără canalizare şi de netraversat. Din când în când ieşim nervoşi la stradă, ca să strigăm la vecinul care ne-a stropit gardul scump cu noroi. Destul de des vine un administrator să ne ceară bani pentru repararea străzii, iar noi îl înjurăm că nu ne aduce bani pentru o streaşină a casei noastre. Cam asta e Europa în ochii noştri, ai europenilor.

Tocmai din aceste cauze au cucerit terenul politic partidele extremiste. Deşi istoria şi-a smuls paginile din sufletul ei şi ni le-a trimis fiecărui european în memorie, nu am înţeles nici acum că extremismul politic creşte ca o oază în deşertul unei societăţi care nici nu îşi mai caută valorile şi principiile, darămite să le mai recunoască. Europa s-a speriat de ascensiunea extremismului chiar prin intermediul votului! De ce nu s-a speriat de lipsa ofertei politice? De ce nu s-a speriat de lipsa ofertei sociale? De ce nu s-a speriat de lipsa ofertei culturale? De ce nu s-a speriat de lipsa ofertei civice? Simplu. Pentru că nu a interesat pe nimeni. Extrapolând puţin, dar nu exagerat, Putin şi-a calculat perfect momentul de recucerire a spaţiului de influenţă politică. A mizat precis şi la timp pe slăbiciunea politicii europene. Sunt convins că şi serviciile secrete europene ştiau de ascensiunea credibilităţii partidelor extremiste din toate cele 28 de ţări, tocmai pe fondul scăderii credibilităţii instituţiilor europene. Sunt convins şi că puterile politice ale fiecărei ţări europene ştiau de această ascensiune. Şi atunci, ce s-a întâmplat? Nimic mai simplu decât dezinteresul şi siguranţa de sine.

De fapt, Europa şi-a plătit păcatul trufiei! Sigur, nu mai e vremea unui nou Stalin şi nici a unui nou Hitler, dar ceva din ADN-ul celor două extreme îmbolnăveşte încă Europa. Şi dacă ne uităm atent în istoria recentă, doar bătrânul nostru continent a creat simultan, de fiecare dată, cele două extreme politice, care au evoluat spre urgii sociale.

#soborulcuproști