Reportaj, cu mine de gât Din România, totuşi, cu dragoste

Fusei la Slatina, măi oameni buni! La Slatina de Olt. Mă invită ăsta a lu’ Bleonţ, să-i văd un spectacol. Claudiu Bleonţ! Da, măi fraţilor, actorul, ce naiba! Hai, zice, că şi-aşa nu ne-am văzut de mult şi mai stăm la o poveste!

Nu i-am răspuns pe loc, că am zis să o întreb pe nevastă-mea, chipurile! De fapt, eu îmi amintisem pe loc de o perioadă din viaţa-mi de tânăr imberb, în care mi-am petrecut o lună şi ceva de armată la Slatina şi lângă Slatina. Şi, cum dracu’ să am amintiri plăcute când erau următoarele date ale întâmplărilor trecute. Ia, auziţi aici nişte unele! Se făcea că era toamna lui 1986. Eu făceam sport de performanţă, în speţă canotaj academic, la Clubul Sportiv Şcolar Arad. Era anul în care Steaua Bucureşti câştiga Cupa Campionilor Europeni la fotbal. Aşa că, în acel an Steaua a luat cu arcanul în armată cam tot ce mişca în plan sportiv în România. Nu i-ar fi ajuns niciunui prieten sau duşman nici un milion de ace cu care să îmi dezumfle pieptul umflat de mândrie că am ajuns la Steaua. Când am ajuns la Bucureşti, pe platou eram o companie de canotori. Adică, aproape trei plutoane. Au zis că ne ţin numai 45 de zile acolo, după care mergem la cluburi. Pe atunci, Steaua Bucureşti mai patrona câteva cluburi de canotaj, Marina Mangalia, Marina Orşova etc. Am primit uniformele. Fiindcă aveam numărul 45 la picior, bocancii i-am primit după vreo două săptămâni. Oricum, vreme de 45 de zile, am fost primul soldat, din grupa întâia, plutonul numărul unu, compania întâia, batalionul întâi, regimentul unu mecanizate, armata întâia a României! Eram, cum ar fi fost, primul soldat al ţării! Şi bucuros că voi ajunge canotor la Steaua. Ce-i drept, după cele 45 de zile am predat uniformele şi bocancii, ne-am îmbrăcat în ţinută sport şi am fost trimişi la Clubul Steaua de pe malul Lacului Snagov. Eram atât de mulţi încât nu puteam rămâne toţi. Ştiam că vom pleca, dar speram să prindem alte cluburi. Selecţia a fost cât se poate de tehnică. Ne-au măsurat. Fiindcă aveam cu doi centimetri mai puţin decât normele cerute... am fost trimis la munci agricole la ... Slatina! Toate campionatele mondiale şi toate olimpiadele mele s-au terminat într-un lan de porumb, lângă Slatina! Ziceţi şi voi, ce amintiri plăcute să fi avut eu despre Slatina? Şi, pe măsură ce amintirile mă năpădeau, oraşul devenea tot mai murdar, tot mai de dispreţuit. Cum naiba să îl refuz eu pe Bleonţ?

Măi, îmi zice un prieten, de ce nu îţi iei tu şi nevasta şi copiii şi faceţi un circuit scurt prin România? M-am gândit repede cam ce aş putea să le arăt pe traseu şi m-am convins că merită. Ştiam că nu văzuseră multe din ceea ce ar merita văzut în partea asta de ţară. Vezi că nu ai experienţă la condus, îşi băgă iarăşi dracul coada! Dar, nici n-o să o am altfel, îi stric eu elanul pervers! Şi mai sunt şi drumuri proaste, mai zgândăre el, şi mai şi consumă mult hardughia aia de maşină şi... L-am lăsat pe Scaraoţchi să peroreze şi am plecat, cu tot cu copii şi cu nevastă.

Până la Timişoara ştiam că e şoseaua bună. După Timişoara a fost şi mai bună. Drumul era destul de lung. Trebuia să oprim undeva. Nu mai fusesem pe la Herculane de nici nu mai ştiam de când. Auzisem numai de rău despre ce a ajuns locul unde veneau să se simtă bine romanii. Dar, am oprit. Tati, aici e altfel aerul!, îmi zic copiii în timp ce inspirau adânc. Clădirile pe care le admiram în copilărie se certau în amintirile mele cu paragina care le îmbătrâniseră. Urât şi trist. Au apărut altele noi, în schimb. În culori vii, vesele. Fără impozanţa clădirilor care au făcut istorie în Herculane, însă cu vădită intenţie de trezire la viaţă a staţiunii. Ne-am aşezat la o masă la o terasă, chiar pe malul râului Cerna. Valea se bălăcea în susurul apei şi în lumina tandră de toamnă. Nevastă-mea avea atât de multe amintiri despre râul ăla, încât de la el îi provenise al doilea prenume, la naştere. S-a întors în prezent, lângă mine, când i-a adus ospătarul nota de plată: 7 lei o apă minerală, la 250 ml! Ne-am îmbarcat din nou, în maşină şi la drum. Mi se aprinde un bec roşu la bord: „check engine”, zice maşina. Mi se mai aprinsese o dată, înainte de Timişoara. Lasă, că oprim la Orşova!, îi fac eu curaj motorului, ca să nu apuc eu să îmi fac griji.

Am intrat cu emoţii în Orşova. Nu mai văzusem oraşul de la ultima competiţie de canotaj la care am participat. Era prin 1985. Aveam un echipaj foarte bun de patru vâsle, cu cârmaci. Tocmai ieşisem vicecampioni naţionali. Campioni erau cei de la Timişoara. Gazdele noastre de la Orşova au motivat că nu au bărci destule care să fie utilizabile, aşa că ne-au dat să tragem, şi nouă şi timişorenilor, în două bărci care aveau o vârstă egală cu suma vârstelor noastre. Noi am ajuns la sosire în patru rame. Adică, am pierdut pe drum patru vâsle din opt. Barca timişorenilor a ajuns la sosire, însă în ea mai era doar cârmaciul, pentru că ceilalţi săriseră, pe rând, din barcă, fiindcă lua apă progresiv.

Cu un zâmbet stârnit de amintiri, m-am dus spre baza sportivă, trecând pe acelaşi mal frumos al Dunării. Ba, chiar mai îngrijit, acum, după zeci de ani. Cu excepţia hotelului în care eram cazaţi, în cantonamente. Dierna îi zicea. Acum l-am găsit în ruină. N-am ştiut dacă ajunsesem la baza sportivă. Am oprit lângă un complex de clădiri moderne, exact pe locul de care îmi aminteam eu. Da, era noul complex sportiv! Pe vremea mea era o baracă mai mare, la Orşova. La Arad aveam trei cluburi de canotaj, fiecare cu o istorie de un secol, aproape. Acum, la Arad nu mai găseşti sportivi nici în vreo baracă. Deşi, de unde credeţi că îşi cumpără bărci clubul din Orşova? De la singurul producător din România, care are fabrica la ... Arad!

Am urcat, apoi, la Mănăstirea Sfânta Ana din Orşova. Priveliştea de pe dealul mănăstirii se uita la noi cu o linişte sufletească pe care nu mi-o puteam explica. M-am oprit lângă mormântul lui Pamfil Şeicaru, arătându-l şi copiilor. Cine a fost?, mă întreabă ei. Întrebarea a venit atât de firesc, încât mi-a venit să dau de pământ cu toată programa şcolară actuală, după care să le-o vâr pe gât patrioţilor care stau pe w.c. atunci când vorbesc despre ţară. Am înghiţit în sec şi le-am povestit câte ceva despre personalitatea unuia dintre cei mai mari ziarişti pe care i-a avut vreodată România.

Peste câteva ore intram în Slatina. Pe drum, îmi pregăteam familia pentru mizeria pe care ziceam eu că îi aşteaptă.

Intrăm. Maşina rulează pe un drum bun. Fără gropi. Curat. Destul de repede am ajuns în centru, oraşul nefiind foarte mare. Era ora cinci, după-amiaza. Treceam pe o stradă încadrată de trotuare pe care se plimbau perechi, la braţ, şi de rondouri de flori, din care izbucneau cochet fântâni arteziene. Am început să mă enervez. Unde naiba este mizeria? Vezi că te aştept în faţa unui fost cinematograf, îmi zice Bleonţ la telefon. Rulez încet şi îl văd făcându-mi cu mâna de pe trotuar. Ne preia directorul şi ne ghidează în parcare. Cobor, încep să îmi întind oasele şi mai că fac un blocaj muscular când văd, în sfârşit lângă ce am oprit. O clădire modernă, între nişte blocuri renovate. Sunt condus în clădire şi umblu mut. De uimire. E un cinematograf preluat de municipalitate şi modernizat. O sală centrală de spectacole, cu o capacitate de 250 de locuri, dotată ultramodern, de la podea şi până la instalaţia de lumini. Mai era o oră până la începerea spectacolului, iar în sală se repeta. Sala centrală este încadrată de încă două săli de cinema, în 3D, cu o capacitate de 100 de locuri, fiecare. În faţa sălilor, un hol de primire de o eleganţă dublată cu bunul gust al modestiei. Parcă totul era la locul lui. Mai spre bulevard, o cafenea, în care nu urla o muzică proastă, în care chelnerii umpleau şi locurile libere cu zâmbete şi cu umor. La etaj, complexul cultural avea spaţii de cazare. Strictul necesar, însă multe hoteluri cu pretenţii şi-ar cumpăra un clop numai ca să îl ridice a respect. Seara, după spectacol, am fost invitaţi la o terasă. Eu, iarăşi îndobitocit de amintiri din tinereţe, am zis că o fi singura din oraş. Până să ajungem acolo, am mai trecut, însă, pe lângă alte patru terase. Pline cu clienţi.

Ce ziceţi, mă întreabă gazda noastră, directorul, nu vreţi să vizitaţi mâine un muzeu inedit? Deja îi spusesem toată povestea mea de armată, aflând astfel că el a fost ofiţer de armată, iar acum este pensionar. De scris s-a apucat de mult. Premiile dobândite îi certifică valoarea scrierilor. La Drăgăneşti-Olt, continuă el înainte să dau un răspuns afirmativ din complezenţă. Oboseala călătoriei s-a aliat rapid cu vinul din carafă, aşa că nu ne-am culcat foarte târziu.

Dimineaţă m-am întrebat ce dracu’ caut eu la Drăgăneşti-Olt? Gândul la tratamentul meu împotriva mahmurelii îmi lăsa gura apă şi capul greu. Vedeam în faţa ochilor numai ouă crude şi suc de roşii. În sfârşit, un drum prost. Şi prăfuit, şi cu gropi. Cam asta le povestisem eu copiiilor despre Oltenia. Şi, nici măcar nu veniseră. De lene.

Am ajuns în faţa muzeului. O clădire boierească, oltenească. O placă: Muzeul Câmpiei Boianului. Bun, şi?, mă întreb eu în gând. Şi am intrat. Într-un sat. Într-un sat din perioada neolitică, reconstruit spectaculos. În timp ce mă plimbam printre casa vânătorului, casa pescarului, casa olarului, casa vraciului, doamna care ne conducea ne şi spunea povestea muzeului. Directorul, un arheolog pasionat, a descoperit o aşezare din perioada neolitică, în zonă, iar în baza descoperirilor s-a gândit să o reconstruiască. Satul l-au construit angajaţii muzeului, patru femei. În vecinătatea satului neolitic, un bordei reconstruit, o casă oltenească, o bisercuţa din lemn, o staţie de pompieri din secolul al 19-lea, iar în casa boierească un muzeu cu şase expoziţii despre istoria locului. Majoritatea exponatelor au fost donate de localnici. Ieri a venit un ţigan să ne aducă o găleată cu cioburi pe care a găsit-o când săpa în curte, ne spune femeia. În timp ce ne strângea mâinile, la ieşire, ne mărturiseşte: Dacă moare domnul director nu ştiu ce se va alege de muzeu, că ăştia vor să îl închidă! N-am întrebat cine erau ăştia, fiindcă vroiam să fur la plecare dragostea pentru semeni pe care o simţeam în jurul meu. Tot ce văzusem fusese făcut cu dragoste. Cu dragostea de a transmite sentimentul de a ne păstra memoria. Nu ştiu cine erau „ăştia”, dar eu am furat din dragostea aia de a dărui, de la Drăgăneşti-Olt.

Am plecat din Slatina călcându-mi în picioare toate amintirile mele perimate. Spre Târgu Jiu.

(Va urma)

#reportaj